COMUNICARE ŞI COMUNIUNE CU COPIII
COMMUNICATION AND COMMUNION WITH THE CHILDREN
Vom defini termenii din titlul lucrării şi vom descrie tipuri de comunicare, rolul ei şi al comuniunii determinate, importanţa psihologică a copilăriei şi motivul pentru care am ales să realizăm o lucrare pe această temă.
Vom continua cu două părţi principale:
-soluţii pentru comunicarea eficientă cu copilull – enunţarea sentimentelor, rezolvarea creativă a problemelor, folosirea limbajului pozitiv, ascultarea activă ca metodă de vindecare sufletească, fermitate în educaţie, activităţi comune co preşcolarul;
-şi soluţii pentru comuniunea cu copilull – exprimarea şi expresii ale iubirii, valorizarea nostră ca model pentru copil, raportarea corectă psihică, morală, fizică şi spirituală la copil, acordarea sprijinului total pentru împlinirea menirii copilului în viaţă, metode de armonizare în timpul sarcinii, considerată momentul de bază pentru sănătatea psihică ulterioară a copilului.
În concluzie vom sublinia importanţa formării în „meseria” de părinte, viziunea asupra copilăriei a unor personalităţi culturale şi vom încheia cu o glumă moralizatoare despre doi îngeraşi, cu care asociem personalitatea în formare a copilului preşcolar.
We shall define the terms of the title of this paper and we shall describe the types of communication, its role and that of the determined communion, the psychological importance of childhood and the reason we have chosen for to create a paper on this topic.
We shall continue with two main parts:
- solutions for proper communication with the children – expressing felings, the creative answer for the problems, the usage of poyitive language, active listening as a method for soul healinng, steadiness in education, common activities with the child;
- and solutions for attaining communion with the children – expressing love in different ways, our succes in becoming a model for the child, the correct psychic, moral, psysical and spiritual reference to the child, our total support for him to accomplish his mission in his life, mothods of harmonizing during pregnancy, which is considered the crucial moment for the later psichic health.
As a conclusion, we shall stress upon the importance of training in the „parent” job, the vision upon childhood of some cultural personalities and we shall finish by a moralizing joke about two angels that we associate the personality of the child with.
„Felul în care vorbesc părinţii şi profesorii îi aartă copilului părerea lor despre el. Afirmaţiile lor influneţează încrederea şi preţuirea pe care acesta o acordă propriei persoane. Într-o mare măsură, limbajul celor mari determină destinul acelui copil.”
Haim Ginott, doctor, psiholog pentru copii
1. Comunicare şi comuniune în perioada copilăriei
Între comunicare şi comuniune este evidentă înrudirea etimologică – mai dificilă este atingerea cu succes a acestor două forme de abordare a copilului, în mod corelat. Comunicarea se referă la relaţia prin care interlocutorii se pot înţelege şi influenţa reciproc prin intermediul schimbului continuu de informaţii, structurate în funcţie de amprenta personală a fiecăruia, de felul său de a fi. Etimologic, a comunica înseamnă, din sursa limbii latine, „ a avea în comun”, „a face ceva în comun”. Copilăria este vârsta descoperirii realităţii fizice şi a realităţii umane, vârsta autodescoperirii şi a întrebărilor. Din această perspectivă, se înţelege de ce informaţia comunicată corect este foarte importantă pentru copil. Totodată, rolul manifestării afective asociate cu comunicarea este esenţial pentru dezvoltarea psihică a copilului, pentru a structura baza manifestării umane ulterioare. Aici introducem termenul de comuniune, ca expresie a unei legături sufleteşti profunde între interlocutori, ca metodă de a fi la unison în simţire, poate şi în gânduri, ca metodă de a fiinţa împreună. Un neofreudist, E. Pfister, considera că pulsiunile inconştientului (atribuite de Freud libidoului), ce pot sta la baza trăirilor umane, sunt, de fapt, pulsiuni ale cerinţelor de afecţiune şi ale ofertei de dragoste, ceea ce face din educatori şi familie adevăraţi „grădinari psiho-sociali”.
Ca profesoară de limba engleză în domeniul preşcolar şi după o licenţă susţinută în psihologie şi sociologie am întâlnit diverse cazuri interesante în care copii diagnosticaţi cu autism aveau iniţiativa de a răspunde la lecţia de limba engleză sau copii consideraţi normali se izolau în anumite momente sau deranjau prin neastâmpărare. Având în vedere că rolul meu principal la grupă trebuia să fie cel de profesor, nu puteam lucra individual psihologic ci scopul meu era închegarea grupului prin comunicare şi manifestare ludică. Trebuiau avute în vedere în acelaşi timp particularităţile psihologice ale fiecăruia, dar şi însuşirea cât mai corectă şi cu plăcere a unor cuvinte din limba engleză, a unor poezii şi cântece sau jocuri, totul în timpul a 30 de minute, cât durează o şediţă de limba engleză la nivel preşcolar. Dat fiind travaliul unui astfel de demers care trebuie să atingă standarde atât calitative cât şi cantitative, a trebuit să găsesc metode de a-mi îmbunătăţi capacitatea de comunicare cu copiii, de a ajunge la sufletul lor prin jocuri şi elememte artistice pe vârsta şi gustul lor, de a-i face să le placă limba engleză şi să relaţioneze cu mine. Era necesară găsirea acestor metode cu atât mai mult cu cât la fiecare 30 de minute lucram cu alt nivel de vârstă, cu alt colectiv format de educatoare într-un alt mod. Experienţa de lucru de 5 ani în domeniul acesta, corelată cu informaţiile din domeniul psihologiei au dus la multe concluzii verificate practic în domeniul pedagogiei, dintre care voi prezenta câteva. Totodată, un rol hotărâtor în structurarea concluziilor personale de nivel pedagogic a avut relaţia cu fiica mea, acum în vârstă de cinci ani.
2. Mijloace şi tipuri de comunicare
Mijlocul de comunicare cel mai de folosit este limbajul scris sau vorbit. Există o necesitate a oamenilor de a comunica, necesitate alimentată de dorinţa de informare, de contact, de legătură cu semenii. Prin comunicarea umană se dezvoltă capacitatea de a folosi cunoştinţele, experienţa de viaţă, se transmit informaţii, idei, sentimente, atitudini. Ne vom referi la comunicarea dintre părinţi şi copii şi dintre educatori şi copii.
Componenetele de bază ale comunicării sunt: emiţătorul, mesajul/informaţia, receptorul, canalul localizarea şi scopul. Mesajul/ informaţia reprezintă esenţa procesului de comunicare, oferind materialul de bază al acesteia.
Trepte de realizare efectivă a comunicării:
· Receptarea comunicării (asigurarea că informaţiile de la emiţător au ajuns la receptor);
· Înţelegerea mesajului ( asigurarrea că informaţiile au fost înţelese corect de către receptor);
· Acordul referitor la conţinutul comunicării ( scopul comunicării să fie foarte clar şi convingător pentru receptor);
· Acceptarea intenţiilor emiţătorului (perceperea pozitivă a motivelor deciziilor, a intenţiilor celor care iniţiază comunicarea);
· Schimbarea produsă la receptor (în cunoaştere, atitudini, comportament).
Forme de comunicare:
· Comunicarea verbală:
-cea mai evidentă formă de comunicare;
-se realizează prin cuvânt, oral sau scris;
-necesită un cod de descifrare a mesajului;
-fiecare cuvânt sau contrucţie verbală poate căăta înţelesuri specifioce, marcând apartenenţa la o microcomunitate (educaţională, juridică, medicală, de „cartier” etc.);
-formulele de adresare pot fi mai simple sau mai elaborate, în funcţie de nivelul grupului.
· Comunicare nonverbală:
-se prezintă ca un elelment de întărire al comunicării verbale;
Are următoarele forme:
1. mimica (expresia facială: privire (deschisă sau evitantă); zâmbet (sincer sau prefăcut);
2. gestica: mişcarea mâinilor, bătutul din picior, aranjarea ritmică a părului, mişcarea regulată a capului etc;
3. mişcarea în faţa receptorului: regulată, agitată, enervantă etc;
4. postura: relaxată, deschisă, dominatoare, ghemuită, cu picioarele încrucişate et;
5. atitudinea: relaxată, gravă, serioasă, închisă, respingătoare etc;
6. vestimentaţia: elegantă, neglijentă, clasică, extravagantă, sportivă;
7. proxemică (teoria distanţelor între emiţător şi receptor): după cercetătorul american Edward Hall, există următoarele distanţe fizice păstrate de oameni între ei: intimă ( 0 – 45 cm); personală ( 30 – 1,20 m); socială ( 1,20 – 3,60 m); publică (peste 3,60 m);
8. comunicarea cu timpul: punctualitatea, respectarea fixă a orarelor, durata activităţii de comunicare, folosirea economică a timpului.
· Comunicarea paraverbală:
-este un nivel mai profund al comunicării, în care accentul cade nu pe ceea ce spune emiţătorul, ci pe felul cum spune;
-urmăreşte atât analiza formelor de comunicare nonverbală, cât şi integrarea lor în mesajul propriu-zis;
-se referă la următoarele forme:
1. tonul vocii (reprezintă 38 % din mesajul uman transmis): plăcut, coborât, blând etc;
2. volumul: normal, prea tare, prea încet;
3. ritmul vorbirii: normal, repede, rar, sacadat, tensionat.
Comunicarea nonverbală şi cea paraverbală au rol hotărâtor în comunicare.
Canalele comunicării
-Formale – definite prin structura organizaţională, destinate explicit circulaţiei informaţionale necesare realizării sarcinilor specifice atingerii scopurilor organizaţionale;
-Informale – necuprinse în structura organizaţională, destinate comunicării înte indivizi sau/şi grupuri, în interesulsarcinilor de realizat şi în afara lor; sunt mult mai rapide şi adesea mai eficiente decât cele formale; se constată o tendinţă de deformalizare a comunicării organizaţionale; 45 % din timpul managerului este dedicat comunicării în afara structurilor formale.
Stilurile comunicării:
1. Pasiv/supus;
2. Agresiv/impunător.
1. Predominant afectiv (mai ales mama);
2. Predominant intelectualist (mai ales tata).
1. Spre folosul real al copilului;
2. Spre atingerea scopurilor noastre.
Obstacole în calea comunicării
-problemele de ascultare;
-lipsa conexiunii inverse;
-falsa conexiune inversă;
-rezistenţa la critică;
-subiectivitatea;
-inadvertenţe de limbaj;
-barierele culturale, etc.
3. Soluţii pentru comunicarea eficientă cu copiii
Rezolvarea creativă a problemelor:
· Să ascultăm sentimentele şi necesităţile copilului;
· Să rezumăm punctul lui de vedere;
· Să ne exprimăm sentimentele şi necesităţile;
· Să invităm copilul să analizeze situaţia împreună cu noi;
· Să notăm toate ideile, fără a le evalua;
· Să decidem împreună care sunt ideile pe care plănuim să le folosim şi cum plănuim să le punem în practică.
Alternative pentru pedeapsă: În loc să ameninţăm cu pedeapsa
· Să indicăm o soluţie utilă;
· Să exprimăm o dezaprobare fermă (fără a ataca firea copilului);
· Să spunem ce pretenţii avem;
· Să arătăm cum s pot face îmbunătăţiri;
· Să oferim o opţiune;
· Să-l lăsăm pe copil să simtă consecinţele purtării lui.
Ascultatrea activă:
Prin ascultarea activă, părinţii şi educatorii pot ajuta copiii în sensul responsabilizării lor pentru a găsi o soluţie, dar şi permiţându-le să descopere ei soluţia corectă. În unele cazuri copiii NU doresc ajutorul, ci doar spijinul nostru. „Simpla ascultare” este un remediu puternic. Părinţii sunt interesaţi şi o dovedesc prin încercarea lor de a se asigura că înţeleg sentimentele şi gândurile copilului lor şi de a-l ajuta pe acesta să-şi ducă gândurile până la capăt.
Teoretic, emiţătorul/receptorul verifică, prin reformulare sau rezumare, ceea ce s-a înţeles din mesaj; emiţătorul verbalizează impresiile în legătură cu comporatmentul nonverbal al interlocutorului.
Formele ascultării active:
-ascultarea de informare – dobândirea de informaţii noi, înţelegerea fenomenelor;
-ascultarea critică – evaluarea mesajului, schimbarea mesajului;
-ascultarea reflexivă – identificarea sentimentelor apărute în cadrul comunicării;
-ascultarea pentru distracţie – deconectare, trăirea de emoţii estetice.
Calităţile unui ascultător activ:
-receptivitate faţă de mesaj, deschidere, amabilitate;
-empatie faţă de interlocutor;
-abilităţi ale limbajului nonverbal ( mimica expresivă, gesturi stimulative pentru comunicare);
-abilităţi de formulare a întrebărilor;
-capacitate de parafrazare ( redarea mesajului cu cuvinte proprii);
-capacitate de concluzionare.
Folosirea limbajul pozitiv:
Oamenii de ştiinţă au descoperit că un mesaj se întipăreşte mai adânc în mintea oamenilor dacă este asociat cu alte semnale care îl amplifică, de exemplu, o atingere, un contact vizual sau tonul vocii. De exemplu, dacă cineva ne spune: „Eşti o pacoste!”, ne vom simţi probabil contrariaţi. Dacă vorbeşte tare şi este încruntat, va fi şi mai rău. Dacă o spune cu vocea ridicată sau cu gesturi de ameninţare, părând că-şi pierde controlul, atunci impactul va fi şi mai puternic. Dacă persoana respectivă mai este pe deasupra şi de trei ori mai mare decât noi şi ne este rudă – de ea depinzând bunăstarea noastră – ne vom aminti de acest incident toată viaţa.
Aproape toţi copiii sunt iubiţi, dar mulţi nu ştiu acest lucru; numeroşi adulţi se chinuie cu gândul că au fost o pacoste şi şi-au dezamăgit părinţii. Atunci când în viaţa copiilor se petrec evenimente care îi deconcertează – se naşte o surioară sau un frăţior, părinţii divorţează, au rezultate slabe la şcoală – este important să le dăm mesaje pozitive, să le întindem o mână de ajutor, să-i batem pe umăr şi să ne uităm în ochii lor: orice s-ar întâmpla, tu eşti o persoană specială şi eşti important pentru noi. Ştim că eşti deosebit.
Formulările pozitive îi ajută pe copii să gândească şi să acţioneze pozitiv şi să simtă că pot face faţă multor situaţii. Îşi vor imagina succesul şi vor avea rezultate bune. Cuvintele noastre de încurajare îi vor urmări toată viaţa.
Arta comunicării eficiente
Comunicarea eficientă este o artă. Reuşita acestui demers presupune o bună cunoaştere a celuilalt sau, dacă ne aflăm la primul contact, presupune un mare grad de atenţie, empatie şi de inteligenţă. Copiiii sunt mai vulnerabili decât adulţii care şi-au format structuri emoţionale şi de gândire fixe, de-a lungul vieţii, în care se refugiază dacă ceva exterior se arată ostil. Copiii, mai ales copiii mici, ne fascinează cu inocenţa dar sunt încrezători peste măsură în lumea care se va dovedi uneori şi crudă. Ca părinţi sau ca educatori suntem datori să-i învăţăm nu suspiciunea, ci moderaţia şi prevederea, încrederea în sine mai mult decât în ceilalţi, totul fără a brusca, fără a le produce traume. Cel mai eficient mod de comunicare este oferirea modelului nostru în tot ceea ce facem şi spunem, fără a deveni ostentativi. Se spune adesea că cei mici sunt niste „maimuţele” în sensul că imită aproape fidel comportamentul celor pe care îi iubesc şi îi apreciază. Ştiind aceasta, responsabilitatea comportamentului nostru faţă de ei este cu atât mai mare. Cu siguranţă că ne vom trezi, urmând acest demers, noi înşine transformaţi cum nu ne aşteptam. Modelul pe care putem să îl oferim copiilor este acela de om, cu tot ceea ce presupune aceasta: corectitudine, curăţenie, onestitate, frumuseţe, inteligenţă şi mai ales iubire. Adesea suntem exasperaţi de insistenţele copiilor de a ne juca cu ei, de a-i asculta, de a vedea desenele lor animate preferate sau de a asculta muzica lor preferată. Acestea sunt, pe de o parte declaraţiile lor de iubire şi, pe de altă parte, mijloace prin care ne cer să-i valozizăm, să le arătăm că-i iubim prin ascultarea şi prin dragostea noastră.
De aceea, o metodă pentru a ne cunoaşte copiii şi de a ni-i apropia este să acţionăm împreună cu ei, să ne integrăm în jocuri pe care ei ni le propun, să îi ascultăm atunci când ei ne cer şi nu când ne facem noi timp.
O altă metodă ar fi să comunicăm cu ei despre stările noastre, chiar problemele noastre umane, pe înţelesul lor pentru a-i ajuta să se maturizeze, pentru a le dovedi şi că noi suntem oameni şi avem slăbiciuni, să încercăm să ne recunoaştem greşelile cu sinceritate şi părere de rău când greşim. Indiferent de cât de buni teoreticieni ai comportamentului corect al copilului nostru am fi, dacă noi nu respevtăm aceşeaşi reguli de comportament, îi vom dezamăgi şi ne vom discredita în mintea şi în inima lor. Poate pentru toată viaţa.
Este foarte adevărat că, de multe ori, ne comportăm cu copiii noştri aproape inconştient aşa cum s-au comporat părinţii noştri cu noi – mai ales în sens negativ. În acest caz, dăm dovadă că nu suntem conştienţi că fiecare copil este o fiinţă unică, irepetabilă şi minunată, nu-i dăm şansa de a a vea o viaţă proprie, independentă de frustrările noastre din copilărie. Bineînţeles că, pentru a ne elibera de propriile impregnări din copilărie este necesară o foarte bună autocunoaştere şi chiar un demers psihanalitic.
Pe de altă parte, există pericolul proiecţiilor inconştiente asupra copilului: neîmplinirile noastre, greşelile noastre le proiectăm asupra copilului şi, folosind adesea un mod de comunicare convingător, vrem să creăm personalitatea copilului( de fapt, să o deformăm) în funcţie de aşteptările noastre care nu sunt întotdeauna conforme cu dorinţele sau posibilităţile lui.
Considerăm că, pentru o fiinţă umană înzestrată cu bun simţ, limita dintre manifestarea dragostei şi a impunerii disciplinei pentru copil se intuieşte. Este util să medităm uneori la ce ne dorim cu adevărat pentru copilul nostru, separat de idea fixă că „un părinte nu poate vrea decât binele copilului său” ceea ce presupune că îl absolvă de orice vină a comportamentului său faţă de acesta. Să conştientizăm dacă acestea sunt dorinţele noastre fixe sau necesitaţile fiinţei sale. Să ne dăm seama că ni s-au dăruit aceşti copii (pe care nu i-am creat noi, deşi unele mame aşa consideră) pentru a înţelege ceva în plus în viaţă, pentru a-i ajuta să fie fericiţi şi capabili să-i fericească şi pe alţii, fără a ne erija în formatori de personalităţi sau în mentori atotştiutori.
4.Mijloace de a crea comuniunea cu copilul
De la comunicarea eficientă la comuniune nu ar trebui să mai existe decât un pas. Sentimentul acela că două suflete comunică fără cuvinte şi dincolo de cuvinte, momentele în care vrem să spunem acelaşi cuvânt, aceeaşi frază ca interlocutorul şi care ne dovedesc comunicare de gânduri...sunt inefabile. Ideal ar fi să reuşim să trăim această situaţie cu cât mai multe persoane şi, mai ales cu copiii noştri.
Aceste metode de a găsi comuniunea cu copilul (comuniune creată natural pentru mame în timpul sarcinii) se întrepătrund, bineînţeles cu metodele pentru comunicarea eficientă şi le includ. În plus, putem menţiona:
Manifestarea şi expresiile iubirii
Ca sentiment profund şi stabil, iubirea pentru propriul copil nu trebuie să se amestece cu interese proprii ( „Vreau să am un sprijin la bătrâneţe”), nici chiar cu grijile vieţii cotidiene. Atât cât putem, să transmitem copiilor noştri că lumea este un loc, dacă nu foarte sigur, măcar foarte frumos sau pe care îl putem înfrumuseţa împreună. Putem cât mai des să ne exprimăm cele mai frumoase sentimente: dragoste, atenţie, disponibilitate deplină. Există studii depre limbajele de iubire ale copiilor şi vom aminti doar câteva. Se spune că există copii la care se manifestă preponderent eficacitatea folosirii unui anumit tip de limbaj. Dintre acestea, mângâierile, alintările se pot manifesta de la naştere, bineînţeles însoţite de o mare afecţiune sinceră (dacă există). Tot de la începutul vieţii este la fel de imporatnt de folosit limbajul transfigurator şi încurajator:” Dragostea mamei!”, „Îngeraşul mamei!”, „Frumoasa mea!”, Deşteapta mamei!”, deşi s-ar putea spune că nu ştim cât de inteligent sau de frumos va fi copilul nostru. De fapt, nici nu contează. Importntă este credinţa şi transfigurarea noastră – o teorie oarecum esoterică şi de sorginte mai nouă în psihologie, care are rezultate practice evidente şi de durată.
Darul făcut la momentul potrivit, când copilul şi-l doreşte foarte mult şi nu când avem timp şi bani va crea, de asemenea, o legătură de suflet şi de încredere între noi şi copilul nostru. Micile sau marile sacrificii pe care ei ni le cer sau care intuim CORECT că le sunt necesare le vor dovedi cât de mult contează ei pentru noi şi le vor întări credinţa că nu vor fi singuri în lumea care poate părea ostilă. Se cunoaşte, desigur, bancul acela cu Bulă care a făcut o faptă bună: a ajutat o bătrână să treacă strada. Deşi ea nu vroia... Deci e important să conştientizăm că, încă de la naştere, copiii noştri sunt individualităţi separate de noi, cu potenţial propriu, cu aspiraţii proprii, deşi în faşă, pe care nu trebuie deloc să le distrugem sau să le deformăm după bunul nostru plac sau după gândirea noastră cotorsionată de experienţele proprii sau ale rudelor şi prietenilor.
Insistăm asupra importanţei unei raportări corecte la copil din punct de vedere fizic, moral, psihic şi spiritual, potrivit vârstei dar şi particularităţilor individuale ale copilului.
Să-i considerăm partenerii noştri
Pentru a testa comuniunea între noi şi copilul nostru, adică profunda înţelegere, dragoste şi respectul reciproc, dar şi pentru a întări această realitate, putem adesea să ne comportăm cu el ca de la egal la egal. Pe înţelesul lui, îi prezentăm situaţii şi probleme personale pentru care îi cerem soluţii sau îl antrenăm treptat în activităţi ale adulţilor. Răspunsurile lor se vor dovedi dintre cele mai inspirate, mai simple şi mai eficiente datorută faptului că nu au gândirea deformată de prejudecăţi şi de îngrijorări fără rost.
Să nu tolerăm lipsa de respect
Pe de altă parte, este important să nu tolerăm lipsa de respect. Fără respect, iubirea nici nu există. Ea poate fi doar o bălăcire în îngăduinţe nepermise, cu rol deformant din punct de vedere educativ, un amestec între instinctualitate şi lipsă de interes real. Regulile trebuie să facă parte din viaţă aşa cum există în univers ciclicităţi. Ritmurile de somn, de hrănire, de joacă, de învăţare trebuie respectate din bun simţ de la un moment dat încolo. Învăţându-l să ne respecte din iubire şi din încredere, copilul va învăţa să se respecte pe sine şi pe cei care merită. Nu considerăm utilă însuşirea de către copil a unor convenţii de respect - formule de adresare, de comportament- fără bază de afecţiune, pentru că aceste practici deformează discernământul nativ al copilului privitor la cine merită şi cum merită fiecare să fie respectat.
Perioada sarcinii (şi vorbesc şi din experienţa proprie) poate fi o experienţă deosebită, un privilegiu, dacă vrem să devenim conştiente de acest fapt. Atât copilul în formare, cât şi noi putem asimila acum calităţi pe care nu le puteam asimila altfel. Perioada sarcinii este considerată perioada în care se pun bazele psihice şi fizice ale viitorul om. De aceea, responsabilitatea viitoarei mae este imensă. Unele tradiţii şi chiar studii susţin că şi gândurile şi sentimentele viitoarei mame contează pentru formarea fătului. Stările superioare de conştiinţă trăite în timpul sarcinii vor crea un copil cu un înalt potenţial creator, pe când fricile şi frustrările trăite în această perioadă pot crea chiar dizabilităţi copilului. Muzica armonioasaă ascultată, plimbările dese în natura, trăirea într-un mediu plin de afecţiune pe care ttrebuie şi noi să-l creăm şi să-l căutăm, raportarea cât mai deasă la esenţa fiinţei noastre şi la Fiinţa Supremă prin rugăciune sau mijloace specifice fiecăreia, toate corelate, dau şansele ca viitorul nostru copil să fie armonios şi puternic din toate punctele de vedere.
5.Studiu de caz – Împotriva „urii celei nebune”
D. A., în vârstă de 5 ani, manifesta un comportament bizar la grădiniţă, acolo unde l-am observat pentru prima dată, pe când eram studentă în ultimul an la Facultatea de Psihologie. La sfatul meu, a fost dus la un psihoterapeut şi acolo s-au constatat următoarele:
D. A. lovea frecvent colegii de grupă, nu se integra niciodată în actvităţile de grup, „motivând” că el este rău, că se urăşte, că îi urăşte pe ceilalţi. În momentul în care era invitat să participe la o activitate, folosea exprimări ca: „Te urăsc!, „Sunt un prost!, „Sunt urât!”, „Sunt gras!”; lovea copiii şi răsturna scaune, preferând să se joace, într-un final, singur, în special cu maşini şi jocuri de construcţie. „Ura” devenise pentru el un prieten şi o folosea ca mod de comunicare cu el însuşi şi cu ceilalţi, chiar prin diverse manifestări inteligente. De exemplu, atunci când a fost întrebat ce personaj din dramatizarea „Căsuţa din oală” ar vrea să interpreteze, el a răspuns pe un ton răstit şi convingtor: „Ţânţarul...Ţânţarul care să pişte..!”
Referitor la influenţa „urii celei nebune” ( cum am numit noi sentimentul negativ care îl domina pe D.A.) asupra lui însuşi şi asupra celor din jur, din discuţiile cu părinţii, educatorii şi cu D.A., s-au putut trage următoarele concluzii:
· Ura îşi făcuse loc în inima lui D.A. de când părinţii lui au început să se certe şi, în cele din urmă, au divorţat, ura crescând treptat sub idea şi realitatea unui nou tată. S-a adăugat plictiseala frecventă în faţa televizorului. Atunci D.A. şi-a întărit convingerea că „ura cea nebună” este chiar un prieten al copiilor, pentru că desenele animate violente pe care le viziona numai aceasta îi transmiteau. Deşi un copil dezvoltat normal fizic, uşor supraponderal, cu un mare grad de inteligenţă, cu simţ artistic şi capacitate de a-şi iubi părinţii, manifestându-se în rarele momente când ei se mai întâlneau, D.A. şi-a ascuns toate aceste calităţi în spatele priteniei cu ura, devenind, în colectivitate, un copil „insuportabil”, cum era considerat de educatoare.
· „Ura cea nebună” o păcălea pe mama lui D.A., F. R., prin diverse şiretlicuri sentimentale şi o convingea că D.A. se simte bine în faţa televizorului. Acasă, de obicei, se ascundea de privirile mamei şi găsea cât mai multe momente în care să intre în inima şi n mintea lui D.A., fără ca el să exteriorizeze aceasta. De fapt, în afara afişării unui comportament normal, în care D.A. cerea ce dorea (şi primea), invocând motive diverse, mai mult sau mai puţin suficiente,D.A. trăia în lumea „ prieteniei” lui tacite. Şi de aceea, în lipsa unei profunzimi de cunoaştere a propriului băiat, F.R. îl considera un copil normal.
· D.A. aduna în inima lui nenumărate nemulţumiri şi nu ştia că e normal să le exprime sau să acţioneze să elimine cauzarea lor. Tatăl lui D.A., U. V., vizitându-l mai rar pe D.A., observase, în câteva momente cheie, comportamentul bizar al fiului şi involuţia lui sufletească şi a recomandat mamei să meargă cu el la un psiholog. Dar, neînţelegerea şi chiar ura dintre cei doi a fost principalul impediment în găsirea unei soluţii pentru rezolvarea situaţiei copilului. Atunci când băiatul trebuia să primească ceva din partea tatălui, D.A.ştia să disimuleze, ştai să-şi ascundă adevărata lui atitudine faţă de el însuşi şi faţă de cielalţi sau această atitudine era înlocuită temporar.Tatăl descrie că uneori trăiau împreună reale momente de bucurie şi mulţumire, atunci când mergeau numai ei doi la piscină, la firma tatălui, la plimbare... A doua zi, la grădiniţă, ura din sufletul copilului izbucnea cu şi mai multă înverşunare.
· Starea psihică şi atitudinea lui D.A. era molipsitoare pentru copiii din grupă. A influenţat în special pe băieţii mai sensibili şi care prezentau deja anumite tendinţe către negativism. Astfel, un grup de copii s-a aliat împotriva educatoarelor, a scaunelor, a colegilor şi a oricărei activităţi organizate de învăţare. Educatoarele se simţeau neajutoarte (deşi considerăm că ar trebui să aibă pregătirea necesară din punct de vedere psihologic pentru a face faţă acestui tip de situaţii).
Observaţii:
· Din discuţiile cu părinţii s-a urmărit identificarea momentelor în care D.A. manifesta atitudini pozitive şi s-a constatat că acestea se legau de întâlnirile cu tatăl în care ei doi, „ca între bărbaţi”, discutau şi se comportau. Aici vedem importanţa modelului patern în formarea caracterului acestui băiat şi putem observa un slab discernământ al mamei ( şi aceasta este o situaţia generală) referitor la starea reală a copilului său, din subiectivism şi afecţiune fără discriminare. De aceea, considerăm că legea, care prevede încredinţarea copilului minor mamei aproape în exclusitatea cazurilor, ar trebui reconsiderată pe baze psihologiece, pentru că există cazuri în care capacitatea de ajutorare, de afecţiune reală asociată cu discernământ este mai mare în cazul tatălui. De asemenea, trebuie avută în vedere şi situaţia fiecărui subiect, necesităţile lui personale de identificare preponderentă în copilărie. În acest caz, U.V. a simţit necesară intervenţia terapeutului şi, după încercări nenumărate de convingere a mamei a reuşit să mijlocească aceasta. Totuşi, dată fiind custodia mamei, aceasta a putut hotărâ să întrerupă şedinţele de consiliere şi terapie asupra copilului, motivând că D.A. este absolut normal. Aici intervine şi reţinerea românului de a gândi că există probleme psihologiec care pot, cel puţin, să fie ameliorate, reţinerea de a recunoaşte că există acest tip de probleme, după o tradiţie comunistă în care toţi erau învăţaţi să creadă că trăiesc într-o lume perfectă.
· Momentele cele mai fericite ale copilului erau cele în care părinţii lui comunicau amiabil –momente rare într-adevăr- şi deducem că o reală iertarte reciprocă între cei doi ar fi creat cel mai sigur climat de vindecare sufletească a copilului.
· La vârsta preşcolară, în cazul prezentat, considerăm că se mai poate face ceva înainte ca D.A. să-şi însuşească pe deplin convingerea că ura şi răzbunarea sunt sentimente de bază cu care să trăim. Bineînţeles că această atitudine a lui, fără a nega anumite înclinaţii înnăscute spre ea, era cauzată de factori externi şi motivată de aceştia. Principala soluţie ar fi fost îndepărtarea lor, dar aici intervine gradul de înţelegere al părinţilor şi gradul de adoptare de către copilul a acestei atitudini. Se poate observa în cazul lui D.A. că ura este un mecanism însuşit, nu total conştient, dar care poate deveni total însuşit şi transformat în trăsătură de personalitate.
· Orice mamă este datoare să-şi trezească gradul de responsabilitate, să fie mereu deschisă către informare şi să devină capabilă să intuiască, să prevadă şi să prevină animite comportamente nepotrivite sau bizare ale copilului, nu doar să critice după ce efectul atitudinii negative s-a instalat.
· Se ştie deja că una din cele mai profunde suferinţe generatoare de destabilizare psihică pentru copil este divorţul părinţilor. Dacă acesta nu se poate evita, considerăm că despărţirea în fapt trebuie să fie în principal o metodă de a înlătura stimulii provotori de ură reciprocă şi de a încerca iertarea profundă prin retrezirea sentimentelor iniţiale, prin reactualizarea în minte a momentelor frumoase trăite împreună de cei doi. Bineînţeles, aceasta nu presupune neapărat întâlnire sau discuţie între cei doi, foarte importantă este starea de conştiinţă pe care fiecare o asimilează referitor la celălalt şi pe care copilul o resimte foarte acut. Să nu uităm că un copil este expresia fizică a unei relaţii, la modul esenţial. Din păcate, cei divorţaţi preferă să amplifice ura şi orgoliile, fâcând rău şi lor înşişi, inconştient sau din inconştienţă, dar, mai ales, celor mai sensibili, copiilor lor.
· Deşi practicată frecvent de căte părinţi, îngăduinţa faţă de comportamentele neadecvate ale copiilor, pusă pe seama dragostei, exprimă doar slăbiciune, slab control psihic personal, lene sau plictiseală.
· În acest studiu de caz se pot observa momentele principale ale acomodării copilului cu un sentiment şi apoi atitudine negative. Acest comportament s-a instalat în mare măsură din lipsa unei comunicări eficiente a fiecăruia dintre părinţi cu el însuşi şi apoi unul cu celălalt, în detrimentul dezvoltării psihice normale a copilului care nativ simte nevoia de înţelegere şi comuniune.
· Motivăm alegerea expresiei „ura cea nebună” prin faptul observabil şi dedus că acest sentiment este profund destabilizator, putând crea în timp grave probleme de comportament şi de adaptare şi chiar probleme psihice grave
6.Concluzii
„Pentru ca un copil să devină om, trebuie ca din copilărie să educi în el omul, altfel va rămâne copil toată viaţa” (Rabindranath Tagore)
Se poate vorbi chiar despre o hipnotizare a copilului nostru prin limbajul şi atitudinea noastră negative faţă de el. Acesta se va comporta în funcţie de programarea mentală ce se crează în creierul lui în faţa acestor stimuli. Poate deveni un mic roboţel al intenţiilor noastre şi riscul este mare de a începe să ne placă puterea pe care o exercităm asupra lui. Bineînţeles că această metodă putem să o exersăm şi asupra altor persoane, dar, când e vorba de propriul copil, vina morală este cu atât mai mare cu cât el chiar depinde de noi şi este vulnerabil şi neajutorat în prima fază. Aceste comportament şi limbaje se pot întoarce împotriva noastră la un moment dat. Le aplicăm de multe ori din răzbunare, pentru că la fel s-a procedat şi în educaţia noastră, sau din dorinţa fantasmagorică de putere.
Meseria de părinte este într-adevăr una din cele mai grele „meserii” pentru că implică o foarte mare responsabilitate, de care mulţi nu îşi dau seama. Concluzionăm cu idea că e bine să devenim conştienţi că copiii noştri sunt unici, egali pe de altă parte, şi minunaţi. Comunicarea şi comuniunea reală cu ei ne fac viaţa mai frumoasă, ne transmit feed-back-ul că avem un rol spiritual pe Pământ şi, în primul rând, le conferă lor cea mai mare fericire şi mulţumire. Părinţii sunt primii oameni de care se ataşează copiii, tocmai pentru că încep să îi iubească încă din faşă necondiţionat şi pentru că sunt expresia cea mai apropiată a realităţii umane pentru ei.
Ca să ilustrăm sufletul copilului, vom aminti o glumă cu doi îngeraşi cu care asociem personalitatea copiilor.
Doi îngeraşi în cer se întreabă într-o zi: „ Oare de ce se ceartă oamenii atât de des? Noi nu ne certăm niciodată! Hai să facem cumva să ne certăm şi noi un pic, să vedem cum e..” Se pun de acord şi stabilesc ca unul să se îndepărteze un pic, celălalt să-l cheme la el şi, la refuzul primului de a veni, să se işte cearta. Zis şi făcut. Un îngeraş se îndepărtează şi celălat îl cheamă:
- Îngerasule....
- Daaaa...
- Vino la mine!
- Stai că vin! Şi vine...
- Măi îngeraşule, am spus să nu vii, ca să ne certăm!
- Aaa, ok, acum am înţeles!
Se mai repetă o dată situaţia anterioară, după care primul îngeraş strigă:
- Îngeraşule!....
- Daaaa....
- Vino la mie!
- Nu vreau să vin !
- Stai că vin eu la tine!
„Pour l’enfant”- GEORGE GRINDA
1. Copilul este o persoană în devenire: eu îl respect;
2. Copilul este curios: eu discut cu el;
3. Copilul se minunează: eu îl conduc să caute frumosul;
4. Copilul vrea să-şi afirme personalitatea: eu îl ajut să se cunoască;
5. Copilul caută un model: eu îi ofer un exemplu;
6. Copilul descoperă corpul său: eu îi arăt că sănătatea e o forţă;
7. Copilul se îndoieşte de el: eu apreciez ceea ce el face;
8. Copilul vrea să fie independent: eu îl învăţ să fie responsabil;
9. Copilul nu se cunosşte decât pe sine: eu îl învăţ şi altele;
10. Copilul are nevoie de un ideal: eu îl ajut să dea un sens vieţii sale.
Bibliografie:
1. Biddulph Steve – „Secretul copiilor fericiţi”, Ed. Cosmos, Bucureşti, 2004
2. Faber Adele, Mazlish Elaine – „Comunicarea eficientă cu copiii”, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002
3. Virtue Doreen –„Copiii indigo”, Ed. For You, Bucureşti, 2003
4. Cosmovici Andrei, Iacob Luminiţa – Psihologie şcolară, Ed.Polirom, Iaşi, 1999
5. Ţuţu Mihaela Corina – Psihologia personalităţii, Ed.Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2006
6. Caluschi Mariana, Stoica-Contantin Ana – Evaluarea creativităţii, Ed.Performantica, Iaşi, 2005
7. Schiopu Ursula, Şovar Rodica – Cunoaşterea copilului preşcolar, editată de „Revista de pedagogie”, Bucureşti, 1992
8. Neacşu Ioan – Instruire şi învăţare, E.D.P., Bucureşti, 1990
Psih. Obreja Lavinia Irina
Pentru Congresul International de Psihologie, Sibiu, 2009
In istoria psihologiei, Carl Gustav Jung a fost unul dintre psihologii clasici care s-au ocupat cel mai profund de problematica Sinelui si a posibilităţii trezirii lui, in aşa-zisul proces de individuaţie care ţinteşte, în cazurile de excepţie citate de Jung, la realizarea totalităţii psihice a individului, realizarea Sinelui (definit de Jung ca Centrul personalităţii unificate). Sinele este, în accepţia junghiană, o unificare a contrariilor psihice, în speţă a conştientului şi a inconştientului, pentru că "fără trăirea contrariilor nu există experienţa totalităţii şi prin aceasta nici acces interior la formele divine".(C.G.Jung: "Psihologie şi alchimie", op. cit., p. 23)
Pentru că revelarea Sinelui este direct corelată cu revelarea esenţei divine din noi, prin revenire la statutul de fiintă creată dupa chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dăm acum un citat referitor la percepţia asupra Dumnezeirii din perspectivă junghiană: "Ceea ce numesc unii instinct sau intuiţie, scrie Jung, nu este nimic altceva decât Dumnezeu. Dumnezeu este această voce din noi care ne zice ce trebuie şi ce nu trebuie să facem. Altfel spus, conştiinţa noastră... Le cer pacienţilor mei să înţeleagă că tot ceea ce li se întâmplă împotriva voinţei lor emană dintr-o forţă superioara.( "Jung parle, rencontre et interviews", op. cit., p. 197). Deci dacă Dumnezeu poate fi astfel cunoscut în suflet, sub forma imaginilor arhetipale, şi dacă el poate fi trăit la propriu sub forma experienţelor imediate, decurge că "cea mai nobilă sarcină a educaţiei (adulţilor) este de a aduce în conştiinţă acel arhetip al imaginii divine respectiv radiaţia şi efectul său (...)"(C.G.Jung: "Psihologie şi alchimie", op. cit., p. 17). Este, în fond, şi sarcina psihologiei junghiene care a descoperit, prima, existenţa imaginilor divine în sufletul uman, atunci cînd a încercat să depăşească graniţa tratamentelor pur medicale.
În aceată lucrare vom analiza cum apare procesul de revelare a Sinelui din perspectiva a trei traditii esoterice: Isihasm, Yoga şi Cabala.
1. ISIHASM
1.a. Definirea Sinelui în perspectiva isihastă
Isihasmul este cel mai recent curent din cele trei studiate în această lucarre şi s-a născut, în istorie, în secolul al XIV-lea, când au avut loc Sinoadele Isihaste. Dintre primii exponenţi ai curentului fac parte Grigorie Palama, Grigorie Sinaitul etc.Termenul provine de la cuvântul grecesc isihie care înseamnă liniştire.
Din perspectiva isihastă, Sinele este Duhul, Inima, viaţa duhovnicească, Conştiinţa, iar sediul conştiinţei se află în inimă. Sinele este duhul omului care are capacitatea de a intra în legătură cu Dumnezeu şi de a fi îndumnezeit după Har, prin Lucrare. Lucrarea aici înseamnă atribut, calitate, energie divină, manifestare divină, ca de exemplu Fericirea, Sănătatea, Armonia, Puterea, Înţelepciunea, Dragostea. Locul Sinelui este un loc spiritual, deşi fizic se proiectează în zona pieptului. În isihasm nu contează în primul rând metodele psiho-somatice, ci rugăciunea în Duh şi pocăinţă.
1.b. Metode de revelarea Sinelui sau de înduhovnicire:
-pocăinţa, adică îndreptarea şi părerea sinceră de rău de păcate,
- frica de Dumnezeu care se manifestă în primul stadiu de evoluţie a omului aflat la început în postura de rob al lui Dumnezeu
- sfiala apare să înlocuiască frica atunci când apare dragostea de Dumnezeu
- dragostera de Dumnezeu ia uşor locul sfielii şi transformă fiinţa din rob, în prieten a lui Dumnezeu
- fapte concrete de iubire duhovnicească,
- toate acestea de mai sus care se urmăresc şi în Ortodoxia clasică, corelate cu rugăciunea lui Iisus.
Rugăciunea minţii care apoi va deveni rugăciunea inimii, se realizează astfel, după cartea „Pelerinul rus”: se rosteşte cât mai des rugăciunea „ Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” sau „ Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” sau chiar numai „Iisuse”. Atunci când se rosteşte rugăciunea integral , se poate asocia cu respiraţia astfel: se rostesc la inspiraţie cuvintele „Doamne Iisuse Hristoase”, la retenţia pe plin se rosteşte „Fiul lui Dumnezeu” şi la expiraţie „ Miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Despre asocierea rugăciunii cu respiraţia putem vorbi şi din perspectiva tradiţiei yoga, dar aici menţionăm că aceasta asociere trezeşte conştiinţa şi asupra corpului fizic, amplificând puritatea în corpul fizic şi sublimarea dorinţelor pentru că rugăciunea devine o parte conştientă a corpului iar corpul este astfel conştientizat. Bineînţeles că dorinţele corpului apar din gânduri. Se spune în „Pelerinul rus”: „Roagă-te şi gândeşte ce vrei, şi gândurile tale se vor curăţi prin rugăciune. Rugăciunea îţi va lumina mintea, va izgoni şi va linişti toate gândurile necuviincioase”. Iar dragostea creştină este recunoscută ca fiind dragostea care cuprinde totul, inclusiv forţele antagonice: „ Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe acei ce vă bleastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”. (Matei 5, 44)
Aceste metode au scopul de a trezi Dumnezeirea din noi, după cuvintele lui Hristos: „ Fiţi desăvârşiţi, aşa cum Tatăl vostru desăvârşit este în ceruri”, pănă la măsura la care „ Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”, după cuvintele apostolului.
1.c. Etape ale revelării Sinelui
Curăţirea este prima etapă pe calea isihastă şi ea se referă la curăţirea de patimi, prin nevoinţe. Patimile sunt considerate dereglări ale puterilor sufleteşti şi vin din Păcatul strămoşesc. Ispitele se presupune că vin pe trei căi: de la trup, de la lume şi de la diavoli. Totuşi nimic nu apare, chiar şi ispetele de orice fel, fără îngăduinţa lui Dumnezeu. Diavolul este supus lui Dumnezeu. Deci extrapolînd şi de aici, se poate spune că Dumnezeu este atotputernic şi totul este din Voinţa Sa.
Luminarea apare ca un proces ulterior curăţirii şi presupune strălucirea Harului în Inimă, atunci când omul vede taine (latura nevăzută a lumii). La început, luminarea durează puţin, lăsând o amintire dulce, dar apoi se permanentizează, prin nevoinţe. Această etapă se identifică cu primele experienţe de revelarea Sinelui.
Desăvârşirea este etapa ultimă şi apare la cei care, astfel, devin sfinţi. Presupune permanentizarea stării de revelarea Sinelui şi comuniunea deplină cu Dumnezeu.
1.d. Viziunea asupra realităţii prin prisma Sinelui revelat
“Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt se va odihni sub acoperământul Dumnezeului cerului. Şi va zice Domnului: ajutorul meu eşti şi scăparea mea, Dumnezeul meu, şi întru El voi nădăjdui” (Psalmi 90, 1-2).Cel ce are pe Hristos revelat intr-însul într-un mod permanent este direct lucrător cu Dumnezeu. Viziunea asupra realităţii se realizează prin prisma realităţii interioare care este, acum, Hristos. Faptele de dragoste, dacă până acum erau o metodă, devin o consecinţă şi vin direct din Sine. Credinţa este lucrătoare, vie. După frica de Dumnezeu şi de moarte s-a făcut loc Dragostei de Dumnezeu care este dată numai de El. Sufletul Îl cunoaşte şi apoi Îl iubeşte.
În afară de acestea apar anumite particularităţi deosebite în manifestarea omului desăvârşit sau cu Sinele complet revelat: o numită căldură divină în inimă, datorită curăţirii ei prin rugăciunea inimii, vederea în duh, adică vederea sufletelor aşa cum sunt ele în realitate, ubicuitate la marii sfinţi creştini, cum se petrecea cu Părintele Porfirie, telepatie sau comunicarea subtilă la distanţă, dar mai ales comunicarea directă cu Dumnezeu prin simţire şi cuvânt nerostit, care le întrece pe toate celelalte.
- e. Etape ulterioare revelării Sinelui
Ulterior permanentizării acestei stări se realizează aprofundarea Sinelui. Se trăieşte cu simţământul prezenţei lui Dumnezeu în inimă şi se comunică cu El în cuvinte negrăite.
Epectaza denumeşte urcuşul continuu în Veşnicie, caracteristic şi îngerilor după cum spune Sf. Grigorie de Nissa. “Desăvârşirea este mişcare stabilă şi stabilitate în mişcare” spune Sf. Maxim Mărturisitorul.
Deci, în această etapă continuă ulterioară există un contiunuu urcuş, dar două firi, două lucrări, două fiinţe, două voinţe care converg în desăvârşire. Nu se poate vorbi de anularea fiinţei umane, ci de împlinirea ei în desăvârşire. Fiinţa se manifestă liber în tot ce are ea divin, pentru că, prin îndumnezeire, nu mai apar probleme sau frustrări. Firea se întoarce acasă, după cuvântul Mântuitorului: “ Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi drepatate Lui şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”
- YOGA
2.a Definirea Sinelui din perspective tradiţiei Yoga
Tradiţia yoga, de origine hindusă, s-a născut cu 2000 de ani î.H. şi se spune că a fost revelată înţelepţilor indieni rishi ca o cale de desăvârşire. Literal, Yoga înseamnă comuniune, contopire, fuziune, unire.. Yoga preconizează adâncirea autocunoşterii, conştientizarea deplină a diferitelor aspecte nebănuite ale fiinţei, folosirea înţeleaptă a tuturor potenţialităţilor latente existente în universal nostru lăuntric în vederea conştientizării Sinelui Divin Nemuritor ATMAN, prezent în calitate de martor detaşat în fiinţa umană şi a eliberării acesteia de interferenţele cu eul individual, efemer, egoist şi limitat. Practica Yoga se bazează pe principiul rezonanţei microcosmos- macrocosmos, sau, cu alte cuvinte, a directei şi perfectei corespondenţe dintre ele.
Sinele Suprem Divin, care se numeşte în această tradiţie ATMAN, este esenţa divină din noi, scânteia divină cu care am fost înzestraţi de Creator şi este conştientizat, atunci când se revelează, cu sediul la două degete în dreapta centrului afectiv Anahata Chakra.
2.b.Metode de revelarea Sinelui
Practicile Yoga sunt diverse şi toate au acelaşi scop, al revelarii Sinelui şi al eliberării spirituale, dar metode diferite. Enumerăm aici principalele sisteme Yoga:
Hatha Yoga – este cea mai cunoscută în Occident şi este bazată pe echilibrarea polarităţilor fundamentale ale fiinţei, a energiilor solară, yang, masculină (+) şi lunară, yin, feminină (-); urmăreşte stăpânirea cât mai perfectă a corpului, redobândirea sau menţinerea sănătăţii, controlul cât mai deplin al energiilor vitale;
Karma Yoga- Yoga punerii la unison cu Supremul prin activitate, în care rezultatele sau fructele acţiunilor sunt consacrate Divinului;
Bhakti Yoga – Yoga iubirii universale, a abnegaţiei şi a dăruirii faţă de Suprem;
Raja Yoga – Yoga fuziunii cu mentalul cosmic, vizând amplificarea puterii minţii, controlul turbioanelor mentale, trezirea celui de al treilea ochi ( AJNA CHAKRA);
Jnana Yoga – Yoga fuziunii cu energiile superioare ale minţii, ale trezirii şi amplificării puterii de discriminare;
Laya Yoga – Yoga fuziunii depline cu anumite sfere de forţă infinite ale Universului;
Mantra Yoga – Yoga punerii în rezonanţă, prin intermediul anumitor sunete imitative, cu diferite energii subtile ale Uniuversului;
Tantra Yoga – Yoga expansiunii extreme a câmpului conştiinţei care integrează o gamă complexă de procedee şi tehnici, incluzând printre altele activitatea sexuală în scopul accelerării evoluţiei spirituale prin transmutatrea şi sublimarea potenţialului sexual;
Kundalini Yoga – Yoga trezirii şi orientării ascendente a puterii colosale ce există în stare latentă la baza coloanei vertebrale în Muladhara Chakra;
Yantra Yoga – Yoga fuziunii telepatice cu anumite energii sau sfere de forţă ale Universului prin intermediul anumitor desene geometrice special concepute şi revelate.
Yoga se bazează pe adevărul revelat de mii de ani, transmis de la gură la ureche şi cuprins în principalul tratat de Yoga “Yoga Sutra” a lui Patanjali (sec. I î. H.). Ca metode concrete de revelare Sinelui putem aminti ca principală meditaţia cu mantra secretă şi o yantra de punere în rezonanţă cu energia Sinelui din Macrocosmos, pe principiul rezonanţei.
2.c. Etape ale revelării Sinelui
Sinele Suprem (ATMAN) este văzătorul, cunoscătorul şi martorul tuturor corpurilor. Sinele Suprem (ATMAN) este cunoaşterea şi lumina însăşi. Aşa cum lumina care luminează vasul este diferită de vas, la fel Sinele Suprem (ATMAN) este diferit de învelişurile sale. Deci Sinele este însăşi conştiinţa şi nu învelişurile. Tocmai de aceea, aspirantul trebuie să urmărească să transceandă cele cinci KOSHA-uri (învelişuri subtile) pentru a realiza identitatea sa cu pura conştiinţă divină a Sinelui.
Etapele pe calea revelrii Sinelui se referă la:
- respectarea codului moral şi etic în practica yoga, YAMA şi NIYAMA, care sunt după Patanjali:
YAMA (se referă la reguli ce conduc la armonizarea relaţiilor între om şi toate fiinţele): AHIMSA (non-violenţa), SATYA (Adevărul), ASTEYA (non-furtul), BRAHMACHARYA (continenţa sexuală), APARIGRAHA (non-acumularea);
NIYAMA (se referă la organizarea vieţii interioare): SAUCHA (purificarea), SANTOSA (mulţumirea), TAPAS (austeritatea), SVADHYAYA (studiul textelor sacre), ISHVARAPRANIDHANA (adorarea Divinului).
- trezirea sufletului, o etapă care se referă la trezirea puterii de a iubi , dar şi de discernământ şi puritate în fiinţă, pentru că trezirea sufletului în practica yoga se asociază trezirii celor trei centri de forţă Anahata Chakra (centrul iubirii din zona pieptului), Vishudha Chakra (centrul intuiţiei , al purităţii şi al revelaţiilor, din zona gâtului), şi Ajna Chakra (centrul mental al discernământului, din zona frunţii).
-revelarea Sinelui se referă la constientizarea relaţiei directe cu Divinul ce se realizează prin intermediul unui canal subtil ce porneşte din inima spirituală (Anahata Chakra) până în Sahashrara Chakra (centrul comuniunii cu Divinul, aflat în creştetul capului). Sinele Suprem (ATMAN) este centrul etern al conştiinţei individuale, care nu este născut şi care nici nu moare niciodată.
2.d. Viziunea asupra realităţii prin prisma Sinelui revelat
Etapele anterioare revelării Sinelui în practica yoga duc la trezirea majorităţii capacităţilor latente ale fiinţei, ceea ce presupune că, în momentul revelării Sinelui şi permanentizării acestei stări, yoghinul are trezite anumite capacităţi armonizatoare şi extrasenzoriale. Acestea se reflectă în primul rând asupra vieţii interioare şi apoi asupra celei exterioare. Fiinţa astfel realizată manifestă armonie la nivelul tututror celor şapte centri subtili de forţă şi anume: vitaliate mărită, siguranţă, detaşare de aspectele materiale ale vieţii (armonie manifestată de la nivelul 1, Muladhara Charkra), carismă, integrare socială perfectă, comunicativitate, armonie amoroasă (calităţi manifestate de la nivelul 2, Swadisthana Chakra), încredere în sine , voinţă mult mărită, capacitate de control asupra propriei fiinţe (de la nivelul 3, Manipura Chakra), iubire pură necondiţionată manifestată către toate fiinţele, compasiune, dăruire (manifestate de la nivelul 4, Anahata Chakra), intuiţie spirituală, puritate, capacitate de a călători în planul astral ( la nivelul 5, Vishudha Chakra), discernământ perfect, capacitate intelectuală mărită ( de al nivelul 6, Ajna Chakra), comuniune cu Divinitatea, perfecta integrare în Voinţa Divină ( manifestate de la nivelul 7, Sahashrara Chakra).
Tradiţia yoghină este poate una dintre cele mai cunoscute prin multiplelele manifestări de capacităţi paranormale ale diverşilor yoghini cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, de la materializări şi dematerializări, până la telepatie şi ubicuitate. Dar, cel mai important este faptul că, în practica yoghină autentică, nu se caută aceste capacităţi paranormale ci comuniunea perfectă cu Divinul, aceste capacităţi fiind doar un dar al Divinităţii. Importantă este stăpânirea perfectă a simţurilor şi a minţii implicit şi revelarea eternităţii în fiinţă, adică revelarea Sinelui
2.e. Etape ulterioare ale revelării Sinelui
Se spune în tradiţia yoghină că viaţa adevărată începe abia după revelarea Sinelui. Deci evoluţia continuă, pentru că, din clipa în care yoghinul devine conştient perfect de sine însuşi, el trebuie să-şi împlinească rolul pe acest Pământ în mod divin integrat. Trebuie să devină o fiinţă completă şi în exterior şi să ajute pe toţi cei care au nevoie şi o cer pe calea desăvârşirii spirituale. Idealul yoghin de bodhisattva spune că, cel care ajunge la elibertarea spirituală dar refuză unirea ultimă cu Divinul până când toate fiinţele vor fie eliberate, este mai apreciat, potrivit sistemului Mahayana. Revelarea sinelui este etapa anterioară eliberării spirituale. Prin atingerea eliberării spirituale, esenţa individuală supremă ATMAN (Sinele nostru Suprem, nemuritor) se identifică fără să dispară însă, cu Principiul suprem PARAMATMAN, sau BRAHMAN (DUMNEZEU). Oricare ar fi modalităţile puse în acţiune de diferitele forme de YOGA, toate vizează fără excepţie acest ţel unic, suprem.
- CABALA
3.a Definiţia Sinelui din perspective tradiţiei Cabala
Cabala este cea mai vechea tradiţie din cele trei propuse în această lucrare. Ea s-a născut, conform tradiţiei, acum 5770 de ani. Termenul Cabala derivă de la cuvântul ebraic kabbalah care înseamnă primire, receptare. De fapt, limba ebraică, considerată una din limbile sacre, ca şi sanscrita şi greaca veche de altfel, a fost dezvoltată în mod special de către şi pentru cabalişti, pentru a-i ajuta să comunice despre chestiuni spirituale. Accesul larg la esoterismul Cabalei este realizat de abia la sfârşitul secolului XXI, prin “Cartea lui Zohar”, pentru că acum a fost necesară dezvăluirea înţelepciunii Cabalei manifestându-se o creştere a interesului umanităţii pentru spiritualitatea autentică. Aşa cum afirmă cabalistul Baal HaSulam, însemnătatea vieţii nostre este “ revelarea Dumnezeirii Sale către creaturile sale în această lume”. Deci, mai mult decât în orice tradiţie, în Cabala, care este mult mai abstractă şi mai cifrată, revelarea Sinelui este o chestiune de dăruire din partea Divinităţii către noi, atunci când ne-am corectat, iar noi suntem cei care primim, datorită trezirii fiinţei prin studierea înţelepciunii Cabala.
Sinele în Cabala este chiar Dumnezeu manifestat în noi, energia lui Supremă, şi are un corespondent în inima spirituală. Trezirea punctului din inimă şi apoi împlinirea completă a acestui punct până la desăvârşire, este scopul pe calea spirituală a Cabalei.
3.b. Metode de revelarea Sinelui
Ceea ce trebuie să facă aspirantul la revelarea Sinelui pe această cale, este să merite revelarea. Pentru aceasta el trebuie să studieze texte autentice cabalistice (un bărbat trebuie să studieze cel putin trei ore pe zi obligatoriu, dar femeia nu neapărat, pentru că se presupune că natura feminină este înclinată spre evoluţie spirituală) şi să muncească mult în interiorul său, prin conştientizare şi iubire. Acestea, studiul şi munca, vor conduce pe aspirant la corectare, ceea ce înseamnă refacerea drumului înapoi prin cele cinci lumi subtile , superioare acestei lumi, către Creator şi Lumina acestuia Veşnică. Munca interioară trebuie să vină cu împrejurări potrivite: profesori, cărţi (şi Biblia este considerată carte cabalistică) şi grupul spiritual. Se caută astfel unirea cu Creatorul, care în ebraică se numeşte Boreh şi care provine de la alţi doi termeni ebraici: BO care înseamnă VINO şi RE’EH care înseamnă VEZI. Deci, cuvântul Creator este o invitaţie personală de a experimenta lumea spirituală. Creatorul în această tradiţie este una cu Natura, cu legea dragostei.
Cărţile de Cabala autentice, fără explicaţii, sunt la fel de cifrate ca şi textele alchimice. Un neiniţiat nu ar înţelege nimic, decât ar citi o poveste frumoasă, însemnătatea spirituală rămânându-i ocultată. De exemplu, în tradiţia Cabala, Egipt înseamnă ego, Israel vine de la cuvintele ebraice Ishhar-lael care înseamnă direct către Dumnezeu, cel care are dorinţă să ajungă la Boreh, muntele Sinai este egoismul nostru pe care trebuie să îl surmontăm etc.
De menţionat este faptul că această tradiţie nu este o tradiţie religioasă, cum nici Yoga nu este, ci este o ştiinţă şi o metodă care ne ajută să ne schimbăm natura de a dori şi de a primi în natura de a dărui.
3.c. Etape pe calea revelării Sinelui în tradiţia Cabala
Prima etapă pe calea spirituală cabalistică este conştientizarea punctului din inimă (se referă la dorinţa unică spirituală). De aici începe căutarea şi găsirea tradiţiei potrivite fiinţei respective, care să îi reveleze Adevărul. Noi suntem consideraţi dorinţe de a primi. Prin evoluţie, despre ale cărei metode am vorbit anterior, se ajunge să se depăşească egoismul şi să se transforme dorinţa din inimă pentru a primi în dorinţă de a dărui necondiţionat.În cele din urmă se ajunge la starea finală numită AHAVA – „dragoste”, ceea ce înseamnă a primi pentru a dărui (Creatorului), stare numită şi Gmar haTikun – Corectarea finală.
Există o altă etapă pe calea aceasta, conştientizarea deplină a egoismului din noi. Nu se neagă şi nu se luptă împotriva tendinţelor aşa-zise inferioare ca în alte tradiţii, ci se urmăreşte conştientizarea deplină a tuturor tendinţelor egoiste, până când, în punctul culminant, apare dorinţa de a fi ajutaţi de Creator să depăşim egoismul.
Sinele este calitatea pe care ar trebui să o capete creatura, de a fi asemenea naturii, altruist. Punctul în inimă este caracteristic fiecărei fiinţe umane şi reprezintă însăşi dorinţa de spiritualitate. Trebuie ca fiinţa umană să-şi dezvolte acel punct în inimă către o dorinţă reală de a primi pentru a dărui. Dar nu orice punct din inimă e trezit dintr-odată din cauza dorinţelor de mâncare, sex, bani sau cunoaştere. Etapa următoare este aşadar dezvoltarea punctului din inimă, iar atunci când în inimă nu mai există decât dorinţa spirituală, atunci eşti deplin înclinat corectării egoismului, ceea ce corespunde revelării Sinelui
Dar, se spune că, în timpurile noastre, nu se poate ajunge la desăvârşire decât prin comuniune cu ceilalţi, prin coştientizarea deplinei interconectări între toţi şi a sufletului comun. Există patru etape de la trezirea punctului în inimă până la deplina lui dezvoltare: 1.dubla ascundere; 2. ascunderea; 3. revelarea; 4. dubla revelare. După ascundere urmează încă 125 de trepte până la revelare şi dubla revelare.
3.d. Viziunea asupra realitaţii prin prisma Sinelui revelat
În primul rând dispare iluzia, manifestare a conştiinţei caracteristică tuturor tradiţiilor spirituale comentate în această lucrare. Şi se percepe interconectarea şi faptul că tot ceea ce există în viaţa exterioară oglindeşte de fapt interiorul. Înţelepciunea Cabala nu este interesată într-atât de aspectele percepţiilor paranormale, ci de trăirea iubirii universale şi a fraternităţii încă din etapele anterioare revelarii Sinelui
3.e. Etape ulterioare revelării Sinelui
Se presupune că Sinele individual nu se poate revela decât prin lucru în grup şi în mod deplin, numai atunci când toţi oamenii vor atinge acest nivel spiritual. Există profesori de Cabala eliberaţi de egoism, însă, se afirmă că în 230 de ani întreaga umanitate va trăi şi în lumea aceasta şi în cea spirituală, va trece MACHSOM-ul, adică va depăşi bariera, ecranul care se interpune între lumea noastră şi cea spirituală.
Trebuie însă parcursă scara spirituală, adică, prin liberă alegere, să ne întoarcem către Lumina Supremă a Creatorului, la stadiul la care am fost creaţi dintru început şi să lucrăm la trezirea conştiinţei celorlalţi, pentru că, se spune, realizarea planului Creaţiei nu poate fi terminat decât numai atunci când fiecare persoană de pe acest Pământ va atinge cel mai înalt nivel spiritual. Astfel, întreaga umanitate se va uni într-un singur suflet corectat independent, care este numit în cărţile sacre ale Cabalei, Adam ha Rishon.
- CONCLUZII
Aceste trei tradiţii esoterice dezvăluie realităţile pe calea spirituală, fiecare într-un limbaj propriu, datorat şi conjuncturilor istorice în care fiecare dintre ele s-a dezvoltat. Tradiţie esoterică ( de la gr. esoterikos „pentru iniţiaţi”) este fiecare în parte pentru că aspectele practice, eficiente, nu pot fi dezvăluite decât după anumite iniţieri în inimă şi după o lungă căutare interioară a unei căi spirituale, după anumite sincronicităţi revelatoare ale căii şi maestrului. Importanţa călăuzirii pe fiecare cale în parte este colosală şi esenţială. De fapt există o singură cale, cea a purificării, a conştientizării, a iubirii, a revelării Divinului în noi. Prin urmarea aceluiaşi plan am vrut să demonstrăm aceasta şi să uşurăm paralelismul între cele trei tradiţii. Vom menţiona câteva aspecte comune celor trei tradiţii: sacralitatea limbilor de bază în care se scriu , respectiv greacă veche, sanscrită, ebraică; etape comune: purificare sau curăţire a trupului, minţii şi inimii spirituale; manifestarea faptelor de dragoste, trezirea sufletului sau manifestarea iubirii şi a fraternităţii; revelarea Sinelui ca etapă comună; importanţa tăierii voii proprii, a călăuzirii şi a abnegaţiei; importanţa lucrului spiritual în grup în toate cele trei tradiţii în mănăstiri, în ashramuri sau în grupuri spirituale cabaliste; dar mai ales recunoaşterea existenţei unui Creator care ne oferă Graţia şi importanţa rugăciunii şi a aspiraţiei către El.
Cum am menţionat deja, am urmărit să dezvăluim asemănarea acestor trei tradiţii esoterice şi revelarea faptului că există o singură cale, aceea a regăsirii în Sinele nostru a Divinităţii, deşi prin diverse metode. Însă importantă este regăsirea noastră în ceilalţi şi deschiderea minţii către acceptarea celor care, în aparenţă, urmează o altă cale spirituală, toate realizate spre o renaştere spirituală colectivă.
BIBLIOGRAFIE:
1. Carl Gustav Jung – Psihologie şi alchimie, ed. Humanitas 2000
2. Carl Gustav Jung – Psihanaliza fenomenelor religioase, Ed. Aropa, Bucureşti, 1998
3. Mulţumiri călugărului Lavrentie de la M-rea Tarcău, Neamţ, pentru îndrumare şi revelarea cunoştinţelor şi trăirilor proprii
4. Sfânta Scriptură sau Biblia
5. Filocalia vol 2, 3 şi 11 , Ed. Apologeticum, Bucureşti, 2005
6. Sf. Teofan Zăvorâtul – „Sbornicul”, Bucureşti, 2000
7. Sf. Simeon Noul Teolog – „ Erosurile imnurilor dumnezeieşti” , Iaşi, 2003
8. Mărturisirea unui pelerin despre lucrarea plină de har a rugăciunii lui Iisus sau Pelerinul rus, Ed. Axis Mundi, Bucureşti, 1992
9. Mulţumiri profesorului yoga Gregorian Bivolaru pentru îndrumare, www.yogaesoteric.net
10. Patanjali – Yoga Sutra, Ed. Lux Sublima, Bucureşti, 2007
11. Upanişad, ed. Herald, Bucureşti, 2006
12. J. Krishnamurti – Zborul vulturului, Ed. Herald, Bucureşti, 2005
13. Mulţumiri reprezentantului pentru România pentru răspândirea Cabalei, Adrian Silvăşanu, pentru iniţierea în tradiţia Cabalei, http://www.kabbalah.info/romkab/index.htm
14. Rav Michael Laitman- Kabbalah Revealed, Canada, 2006, www.kabbalah.info
Psih. Obreja Lavinia Irina pentru Conferinta de Psihologie Transpersonala, Bucuresti, 2008
